Mă informez

Legislaţia românească privind homosexualitatea

Căsătoriile între persoane de acelaşi sex nu sunt recunoscute în România.

„În condiţiile în care în societăţile occidentale şi, de ce nu, în România, asistăm la o tendinţă de «dezinstituţionalizare» a căsătoriei (démariage – dezinstituţionalizarea căsătoriei, transformarea ei într-o chestiune care ţine de sfera privatului, fiind o opţiune personală, privată, în care statul nu are nici o implicaţie), demersul comunităţii gay de legalizare a căsătoriei între persoane de acelaşi sex apare pentru unii ca fiind greu de înţeles. Un posibil răspuns poate fi acela că sensul căsătoriei pentru cei care fac această alegere reprezintă o formă de exprimare/afirmare publică a alegerii lor private în privinţa propriei sexualităţi („coming out”). Căsătoria este un limbaj public pentru sentimente intime şi practici private. Acest „coming out” poate fi perceput în societatea noastră ca un „coming out” al unor indivizi gay şi lesbiene, dar şi ca un „coming out” al homosexualităţii.

Există grupuri în mişcarea LGBT care se împotrivesc căsătoriei gay, temându-se că prin recunoaşterea ei, persoanele de orientare homosexuală non-monogame vor fi excluse de la acest tip de legitimare socială, la fel cum există grupuri care nu doresc să imite acest tip de instituţie, pe care o consideră una pur heterosexuală, ierarhică. Considerăm că important din perspectiva respectării drepturilor omului este să răspundem oricăror nevoi concrete existente în societate, de protecţie a drepturilor indivizilor, asigurând posibilitatea de acces la căsătoria civilă pentru fiecare persoană, indiferent de orientarea sexuală şi în acelaşi timp creând noi instituţii de protecţie a drepturilor celor care nu doresc să opteze pentru căsătorie ca o formă de viaţă în cuplu, fie că sunt heterosexuali, fie că sunt de orientare homosexuală” (Iustina IONESCU, Centrul de Resurse Juridice Bucureşti; concluzii la „Căsătoria cuplurilor de acelaşi sex: o problemă juridică?”)

În Codul Penal promulgat de Alexandru Ioan Cuza (1864), inspirat mai ales din cel francez (care, în timp, eliminase discriminarea penală a homosexualităţii), nu existau diferenţe între tratamentul relaţiilor sexuale hetero sau homosexuale.

După Marea Unire din 1918, aplicabilitatea Codului lui Cuza se extinde în multe regiuni ale noului Regat, mai puţin în Transilvania, care îşi păstrează o oarecare autonomie din acest punct de vedere, unde a rămas în vigoare Codul Penal elaborat în 1878, prin care se pedepsea violul homosexual:

Articolul 242: Constituie crimă de acte impudice nefireşti, care se pedepseşte cu recluziunea până la 5 ani, când asemenea acte se săvârşesc între bărbaţi, prin violenţă sau ameninţări, iar dacă crima a pricinuit moartea părţii vătămate, cu temniţă grea pe viaţă.

Homosexualitatea a fost interzisă în România, în anul 1937, odată cu ascensiunea rapidă a nazismului în Europa, sub regimul autoritarist al lui Carol al II-lea. În anul 1938, articolul 431 al Codului lui Carol al II-lea este modificat în aşa fel încât:

  1. Actele de inversiune sexuală săvârşite între bărbaţi sau între femei, dacă provoacă scandal public, constituiesc delictul de inversiune sexuală şi se pedepsesc cu închisoare corecţională de la 6 luni la 2 ani.
  2. Dacă actul s-a săvârşit asupra unei persoane mai mici de 18 ani, pedeapsa este închisoare corecţională de la 1 la 3 ani.
  3. Aceeaşi pedeapsă prevăzută la alineatul precedent se aplică şi în cazul când actul s-a săvârşit asupra unei persoane mai mici de 14 ani chiar dacă nu s-a produs scandal public.

În perioada comunistă, homofobia din Codul Penal este păstrată şi întărită. În noul Cod Penal al Republicii Populare Romîne promulgat în 1948, vechiul articol 431 înăspreşte pedepsele la un minimum de 2 ani şi un maximum de 5 ani. În 1957 deja dispare condiţionarea „scandalului public” şi orice raport sexual consimţit între persoane de acelaşi sex este incriminat.

După venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, în 1968, Parlamentul comunist modifică Codul Penal al lui Carol al II-lea, astfel încât, infracţiunile privitoare la viaţa sexuală erau incluse în secţiunea infracţiunilor contra persoanei.

Articolul 200, în alin. 1, elimină condiţia scandalului public:

  1. Relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani.
  2. Fapta prevazută în alineatul 1, săvârşită asupra unui minor, asupra unei persoane în imposibilitatea de a se apăra, ori de a-şi exprima voinţa, sau prin constrângere, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
  3. Dacă fapta prevazută în alineatul 2 şi 3 are ca urmare vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani, iar dacă are ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 de ani.
  4. Îndemnarea sau ademenirea unei persoane în vederea practicării faptei prevăzute în alineatul 1 se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

După 1989-1990, Articolul 200 a rămas în vigoare o perioadă, când au loc foarte multe abuzuri faţă de membri ai comunităţii gay (LGBT - Lesbiene, Gay, Bisexuali, Transgenderi/Transexuali) din România – multe dintre aceste abuzuri sunt prezentate, pe larg, în raportul „Scandaluri publice. Orientarea sexuală şi legea penală în România” elaborat de „Human Rights Watch” şi „International Gay and Lesbian Human Rights Commission” şi publicat în noiembrie 1998:

Cazul Ciprian Cucu şi Marian Mutaşcu – fragment din Raportul „Human Rights Watch” şi „International Gay and Lesbian Human Rights Commission” (1998):

În 1992, Ciprian Cucu, un tânăr de 17 ani, era în ultimul an de liceu în Sânnicolau Mare, un oraş aproape de graniţa cu Ungaria. Fiind izolat şi singur, Cucu a dat un anunţ într-un ziar din Timişoara în noiembrie 1992. Anunţul se intitula „Vis de noiembrie” şi cerea „prietenia pe termen lung” a unei alte persoane; limbajul în care era redactat anunţul indica subtil homosexualitatea semnatarului. Marian Mutaşcu, un tânăr de 22 de ani din Timişoara, a răspuns la anunţul lui Cucu. Ulterior, Mutaşcu a mărturisit despre întâlnirea lui cu Cucu: „Am ştiut de îndată că el este omul potrivit pentru mine şi că acesta este stilul meu de viaţă”. Cucu şi Mutaşcu au locuit împreună aproape două luni, întâi acasă la Mutaşcu, împreună cu mama acestuia; la sfârşitul celor două luni, Cucu şi Mutaşcu s-au mutat în casa părinţilor lui Cucu, în Sânnicolau Mare. Cei doi au fost nevoiţi să-şi ascundă relaţia de rudele lor. Cu toate acestea, sora lui Cucu şi soţul ei au început în cele din urmă să suspecteze natura relaţiei dintre Cucu şi Mutaşcu; finalmente, sora lui Cucu i-a denunţat la poliţie. Cei doi au fost arestaţi în ianuarie 1993. Cucu povesteşte: „Eu am fost interogat primul. Anchetatorii s-au purtat foarte urât cu mine, numindu-mă „târfă” în repetate rânduri [...] Marian a recunoscut totul la interogatoriu. Eu nu am recunoscut nimic, până când mi-a fost pus pe masă jurnalul meu intim care fusese adus la poliţie de sora mea. Atunci mi-am dat seama că voi pierde totul”.

De la Sânnicolau Mare, cei doi au fost transferaţi la Timişoara. „În biroul în care am fost anchetaţi se adunaseră foarte mulţi poliţişti care râdeau de noi”, spune Cucu. Apoi am fost duşi în arestul poliţiei judeţene. Încă de la intrarea în arest, când a aflat motivul pentru care fusesem arestaţi, ofiţerul supraveghetor (cunoscut sub porecla „karatistul”) s-a năpustit asupra lui Marian, lovindu-l cu picioarele în gură, în stomac, chiar şi după ce Marian a căzut la pământ şi şi-a pierdut cunoştinţa. Eu am fost doar insultat în repetate rânduri. În celula în care am fost dus erau şase paturi în care dormeau până la 16 suspecţi. Înainte de intrarea mea în celulă, şeful de cameră a fost informat în legătură cu faptul că urma să fie adus înăuntru un homosexual. Drept urmare, mi-a spus de la bun început că, dacă doresc să-mi meargă bine, trebuie să întreţin relaţii sexuale cu el. La început nu am acceptat, dar, după câteva lovituri, am fost forţat să cad de acord. În cursul lunii care a urmat, am fost forţat de şeful de cameră să întreţin relaţii sexuale şi cu alţi deţinuţi în vreme ce ceilalţi colegi priveau „spectacolul”. Mutaşcu a fost şi el violat şi bătut în repetate rânduri. După 30 de zile de arest preventiv, Cucu a mărturisit procurorilor că în secţiile de poliţie se petrec adeseori violuri. „La întoarcere, şeful arestului poliţiei m-a bătut în prezenţa a circa 20 de deţinuţi pentru că „am făcut arestul de ruşine”. Mutaşcu a fost acuzat de relaţii homosexuale cu un minor, pe baza alineatul 2 al articolului 200. Cucu a fost acuzat conform alineatul 1 al articolului 200 şi a fost judecat ca adult. Un articol publicat în ziarul poliţiei din Timişoara în perioada când ancheta era încă în desfăşurare descrie cazul în detaliu, incluzând numele, adresele complete şi chiar şi pozele celor acuzaţi. Tratând vinovăţia celor doi ca un fapt deja dovedit, articolul îl învinovăţeşte pe cel mai tânăr dintre cei doi, Cucu, un „pericol social”: ancheta a zguduit oraşul datorită cazului delicat şi oarecum ieşit din comun. Derulând faptele şi ţinând cont de vârsta învinuiţilor, veţi rămâne consternaţi de abilitatea lor. [...] Iniţial ei nu au recunoscut învinuirea adusă, adică raporturi sexuale între persoane de acelaşi sex. Dar, prin probele administrate şi în urma raportului medicului legist, s-a constatat că este vorba de un caz tipic de homosexualitate. Ciprian Cucu, „fetiţa”, era pasivul, iar Mutaşcu Milorad, activul. Halal activitate! E trist că se întâmplă astfel de lucruri, că tinerii noştrii cad în dezmăţ, departe de controlul social. Ce o să urmeze? Reforma sau sfârşitul tragic, căderea în viciu? Unul dintre ziarele naţionale a preluat ştirea şi a făcut numele celor doi de notorietate naţională. În cursul primei luni de arest, atât Cucu cât şi Mutaşcu au fost siliţi să se supună la un examen medical genital dureros şi umilitor. „Expertiza medico-legală menţionează că nu s-a putut stabili dacă am întreţinut sau nu relaţii sexuale cu persoane de acelaşi sex”, spune Cucu. „Atât procurorul cât şi medicul legist au insistat să afle „cine a fost pasivul şi cine a fost activul” în relaţia mea cu Marian”. Amnesty International şi Comitetul Helsinki Român au acţionat în apărarea celor doi. Cucu a fost eliberat din arest preventiv după două luni. Mutaşcu însă a fost deţinut pentru încă două luni. Pe 22 mai, după ce a fost diagnosticat cu o gravă şi desfigurantă infecţie a pielii braţelor şi picioarelor, Mutaşcu a fost şi el eliberat. Procesul celor doi a început pe 9 iunie. Mutaşcu a fost condamnat la doi ani de închisoare, iar Cucu la un an. În principal datorită presiunilor comunităţii internaţionale, aceste sentinţe au fost suspendate. Calvarul celor doi însă nu s-a încheiat aici. Cucu a fost exmatriculat din liceu pentru că „profesorilor le era frică de efectul pe care orientarea mea sexuală l-ar fi avut asupra celorlalţi elevi”. Alertaţi de notorietatea cazului, toţi patronii cărora Mutaşcu li s-a adresat au refuzat să-l angajeze. Când, în cele din urmă, Mutaşcu a reuşit să-şi găsească o slujbă, hărţuiala continuă a colegilor l-a forţat să părăsească postul. În mai 1995, Mutaşcu s-a sinucis. Cucu scrie: S-a sinucis din pricina presiunilor şi izolării la care a fost supus. Trăisem cu speranţa că într-o zi vom putea fi din nou împreună. L-am iubit enorm de mult şi nu puteam concepe ideea că l-am pierdut. Dar destinul mi-a smuls în final şi ultima speranţă. Marian nu mai exista. O parte din mine a coborât alături de el în pământ; cealaltă a continuat să trăiască în ura şi dizgraţia celor ce mă înconjoară. Este enorm de greu să trăieşti într-o societate bolnavă de prejudecăţi care te condamnă pentru lucruri de care nu eşti vinovat.

La presiunile exercitate de societatea civilă, Consiliul Europei, precum şi de comunitatea internaţională, Articolul 200 a fost modificat în timpul guvernului de stânga condus de Nicolae Văcăroiu (1996) şi anulat de guvernul PSD, condus de Adrian Năstase, în anul 2001, homosexualitatea fiind, din nou, legalizată, după ce fusese scoasă în afara legii prin Codul lui Carol al II-lea (1937).

Pentru mai multe detalii, vezi şi „Legislaţie românească discriminatorie pentru LGBT – Istoric. «Tradiţii» româneşti”.