Comunitatea mea

Momente din istoria minorităţii gay Iaşi (LGBT)

1996: Cazul Radu Vasiliu şi Adrian Gabriel Presnac

„În Iaşi, în septembrie 1996, doi băieţi de 17 ani au fost arestaţi şi acuzaţi de încălcarea articolului 200, alineatul 1. Poliţia susţine că cei doi întreţineau raporturi sexuale în public; cei doi însă susţin că doar se sărutau. Amândoi susţin în continuare că au fost bătuţi sălbatic pentru mai multe ore. Povestea lor reafirmă faptul că orice exprimare publică a homosexualităţii unei persoane poate fi transformată – sub presiunea poliţiei – în „relaţii sexuale”, putând astfel să fie pedepsită conform articolului 200.

Radu Vasiliu şi Adrian Gabriel („Gabi”) Presnac provin amândoi din familii de muncitori extrem de sărace din Iaşi; Presnac fusese preluat de stat din custodia părinţilor săi cu câţiva ani în urmă, fiind încredinţat bunicii lui. Cei doi locuiau în acelaşi cartier şi fuseseră prieteni buni de câţiva ani. În jurul orei 8 seara pe data de 15 septembrie 1996, cei doi beau o sticlă de vin în curtea unui restaurant, la adăpostul unor boscheţi şi a unui copac. Amândoi insistă că nu au întreţinut niciun fel de raporturi sexuale, dar că se sărutau, stând îmbrăţişaţi. Portarul restaurantului i-a văzut de pe terasă şi, apropiindu-se de ei, a constatat că cei doi erau îmbrăţişaţi. Presnac îşi aminteşte că l-a auzit strigând: „Poponari!” Cu ajutorul unui chelner, portarul i-a târât pe cei doi către o maşină de poliţie din apropiere. În maşină erau patru poliţişti. Cei doi băieţi au fost forţaţi să se întindă pe asfalt, au fost percheziţionaţi şi au fost întrebaţi dacă au furat ceva. Conform lui Presnac, ofiţerii l-au lovit cu bocancii în stomac de două ori; când au fost împinşi în maşină, Presnac a fost pălmuit în repetate rânduri. La Secţia de Poliţie nr. 2, cei doi au fost siliţi să scrie declaraţii dictate de ofiţeri. Vasiliu a spus că avusese „probleme” cu declaraţia lui, iar Presnac ne-a explicat că prietenul lui are dificultăţi de scriere. Pentru că a stricat două foi de hârtie, Vasiliu a fost lovit de cinci ori peste palme cu bastoanele ofiterilor de poliţie. Întrebat ce vârstă are, Presnac a răspuns că are 18 ani „minus două luni”.

Poliţiştii i-au cerut să declare că are 18 ani – sperând probabil că pot să-l pună sub acuzare ca adult care întreţinuse relaţii sexuale cu un minor. Presnac a dat ofiţerilor de poliţie adresa bunicii lui, dar documentele oficiale îl arătau ca locuind în continuare cu părinţii: Au spus că mint şi m-au bătut tare rău. Un bărbat blond înalt în civil m-a bătut cu pumnii în frunte şi în ceafă. Au vrut să afle cu cine o mai făcusem şi m-au bătut sadic că să afle nume şi adrese. Mi-au tot lovit capul de un birou până când mi s-a rupt un dinte şi a început să-mi curgă sânge din gură. În cele din urmă, am recunoscut că avusesem relaţii sexuale cu un student străin care plecase din ţară. Poliţistul blond m-a luat atunci într-o altă cameră că să-mi mai ia o declaraţie. M-a întrebat care dintre noi avusese idea „să facă aşa ceva”. I-am spus că nu contează, amândoi vrusesem. Mi-a zis apoi: „Prietenul tău a spus deja că a fost ideea ta”. M-a lovit în cap şi m-a bătut cu bastonul până când am spus în declaraţie că fusese ideea mea. Ne-au tot întrebat care dintre noi fusese băiatul şi care fata. Când le-am răspuns că amândoi suntem băieţi, m-au pălmuit şi m-au lovit. Am fost ca doi saci de box.

Între timp, poliţiştii îl sileau pe Vasiliu (care era cel mai înalt şi mai puternic dintre cei doi) să scrie în declaraţie că îl violase pe Presnac, ameninţându-l că o să-l „omoare în bătăi”. Se pare că ofiţerii se jucau cu diversele modalităţi în care puteau să-i acuze pe cei doi. În cele din urmă, Vasiliu a scris după dictare o declaraţie care spunea că cei doi întreţinuseră raporturi sexuale anale în care Vasiliu jucase un rol activ, iar apoi întreţinuseră raporturi sexuale orale, inversând rolurile, toate acestea presupunându-se a fi avut loc la umbra copacului de lângă restaurant.

Cei doi au fost puşi în cătuşe şi duşi în jurul orei 11 seara la secţia centrală de poliţie. Trei poliţişti i-au pălmuit din nou şi i-au lovit peste umeri. Cei doi au fost apoi separaţi şi puşi în celule diferite. Un poliţist i-a spus lui Vasiliu să stea cu faţa la perete pentru că i se „face rău” când îl vede. Pentru următoarea oră, ori de câte ori gardianul trecea pe lângă celula lui Vasiliu şi observă că acesta nu era întors cu faţa la perete, Vasiliu era bătut. În cele din urmă, băiatul a fost lăsat să se culce şi să doarmă. A doua zi dimineaţa, celor doi li s-au luat amprentele, după care au fost duşi înapoi în arest. Vasiliu a fost pus cu faţa la perete, în vreme ce Presnac a fost forţat să spele podelele coridorului şi ale celor trei celule din arest. Cei doi au fost apoi duşi în toaleta poliţiei. Lui Presnac i s-a dat o bucată de cărămidă şi i s-a ordonat să cureţe toaleta; poliţiştii i-au ţinut capul în toaletă în timp ce dădeau drumul la apă, după care poliţiştii au urinat în toaletă şi l-au forţat pe Presnac să o cureţe cu mâinile goale. După-amiază au fost duşi la spital. Doctorul Pandeli, specialist în medicină legală, a făcut teste asupra penisurilor şi anusurilor celor doi. Presnac s-a plâns că doctorul i-a rănit anusul în cursul examenului. Doctorul a răspuns: „dar când ţi se bagă un penis enorm în anus nu te doare”.

La secţia de poliţie, cei doi au fost separaţi din nou şi li s-au dictat noi declaraţii, care recapitulau cele scrise cu o zi înainte. În vreme ce Presnac scria declaraţia, poliţiştii l-au lovit până când a început să-i sangereze nasul; unul dintre poliţişti la lovit în repetate rânduri, numindu-l „curvă perversă”. În cele din urmă, cei doi au fost eliberaţi în jurul orei 7 după-amiaza. Deşi pentru moment cei doi erau liberi, necazurile erau departe de a fi încheiate. Bunica lui Presnac declara că poliţişti din cartier l-au urmărit şi l-au hărţuit luni în şir, până când părinţii lui au implorat poliţia „să nu-l mai bată”. În decembrie, Presnac a dispărut. Nimeni nu ştie unde se află. Bunica lui crede că a fugit din ţară; Vasiliu se teme că s-a sinucis.

Comitetul Helsinki Român a angajat un avocat pentru cei doi. Avocatul a informat Human Rights Watch şi IGLHRC că „bârfa de la tribunal” este că procuratura a fost jenată de acest caz şi a dorit la început să înceteze urmărirea penală. Totuşi, un rechizitoriu a fost înaintat în decembrie 1996, acuzându-i pe cei doi conform articolului 200, alineatul 1, şi articolului 201, alineatul 1; rechizitoriul susţine că cei doi ar fi întreţinut relaţii sexuale anale şi orale lângă restaurant. Şi în acest caz, cei doi sunt acuzaţi de a fi produs scandal public şi de a fi scandalizat pe cei care i-au surprins. Procesul nu a început încă”. (Sursă articol)

1997: Cazul Florian Cristian Hanganu şi Ştefan Harabulă

„Exemplele de arestări care s-au petrecut după decizia Curţii Constituţionale în 1994 indică pedepsirea sistematic discriminatorie a încălcărilor legate de sfera publică. Human Rights Watch şi IGLHRC accentuează din nou declaraţiile oficialităţilor din poliţie şi procuratură, care susţin că aceleaşi fapte, dacă ar fi fost comise de persoane heterosexuale, nu ar conduce la reţineri, arestări sau condamnări la închisoare.

Gara centrală din Iaşi, ca multe alte gări din România, este un loc de întâlnire al bărbaţilor homosexuali, iar poliţia şi procuratura din Iaşi sunt în special deranjate de această minoritate. La începutul lui iunie 1997, doi bărbaţi, Florin Cristian Hanganu şi Ştefan Harabulă, au fost arestaţi pentru că întreţinuseră relaţii sexuale cu alţi bărbaţi în toaleta gării. Conform procurorilor, persoana de serviciu din toaleta gării a auzit „zgomote suspecte”, s-a uitat pe gaura cheii şi i-a surprins pe cei doi, reţinându-i cu forţa în toaletă până la venirea poliţiei, alertată de strigătele bărbatului de serviciu.

În prezenţa unor ofiţeri de poliţie şi a procurorului răspunzător de acest caz, reprezentanţii Human Rights Watch şi IGLHRC au avut o întrevedere cu cei doi arestaţi, care au confirmat această relatare. La momentul acestei întrevederi, cei doi erau în arest preventiv de o lună. Procurorul şef Vârvescu a spus că „acesta nu este un caz de drepturile omului, ci un caz care implică copiii”, explicând că, dacă ar fi eliberaţi, cei doi ar „face prozelitism” şi ar corupe copiii străzii din gară. Nici unul dintre cei doi nu are condamnări anterioare şi nu există niciun motiv pentru a-i suspecta că ar abuza copii.

Un caz din 1996, în care un cetăţean francez a făcut avansuri copiilor străzii din Gara de Nord din Bucureşti, a primit foarte mare publicitate; acest fapt poate explica îngrijorarea procurorului în legătură cu o populaţie care, aşa cum ne arată cazul din Constanţa, este prea arareori protejată de lege. Procurorul răspunzător de caz, dl. Constantin Crâşmaru, a remarcat ulterior că ar dori să înceteze urmărirea penală, dar Procurorul Vârvescu a insistat ca ancheta să continue”. (Sursă articol)

2004: Drama unui funcţionar homosexual

„Aveam 31 de ani când am trăit cu adevărat prima noapte de dragoste. Mi-a fost greu să accept că mă place, dar a avut răbdare, m-a aşteptat. Mai întâi ne-am apropiat spiritual, încât aproape că actul sexual a decurs firesc. Parcă eram alt om. Nu mai aveam inhibiţii, deşi îmi era cumplit de ruşine”, povesteşte bărbatul din faţa mea. Este speriat de propria-i mărturisire şi spune şoptit: „Alături de el am învăţat să fiu bărbat, dar am învăţat şi ce este umilinţa, teama. Teamă că vor afla colegii, familia şi cunoscuţii că mă iubesc cu bărbaţi. Sunt homosexual. Am trăit cu patru bărbaţi. Am iubit, dar mai mult am suferit. Aşa este dragostea, nu-i aşa?!”. Patru bărbaţi care au reuşit să-i trezească fiorul pe care nicio femeie nu a reuşit. A fost bărbat, însă nu a fost fericit. „Homosexualitatea nu mai este considerată o boală, însă un homosexual nu o să se simtă niciodată bine în pielea lui”, explică prof. dr. Roxana Chiriţa, şefa Secţiei V de la Spitalul de Psihiatrie „Socola”.

Dovadă că după 11 ani a clacat. A vrut să-şi ia viaţa, dar nu a avut curaj. „A acţionat partea feminină din mine. Cred că, de fapt, mai mult aş fi vrut să-l pedepsesc pe ultimul iubit. Cu el am suferit cel mai mult”, spune bărbatul cu amărăciune în glas. A ajuns la Spitalul de Psihiatrie acuzând o „depresie inexplicabilă”, mai ales că era un om fără prea multe probleme: este funcţionar public, apreciat la serviciu, este un tip sportiv şi căutat de femei.

La 17 ani a avut primul eşec cu o femeie

Aceasta a fost varianta servită medicilor de la Psihiatrie. Abia după mai multe investigaţii, luat din aproape din aproape, şi-a recunoscut înclinaţia către bărbaţi. O înclinaţie împotriva căreia a luptat permanent, dar nu şi-a putut-o înfrânge. „Mi-era ruşine. Era împotriva valorilor mele morale. Ştiam că nu este bine ce fac, că părinţii mei, nişte oameni simpli de la ţară, ar muri de ruşine dacă s-ar afla. De 11 ani tresar la fiecare glumă mai deocheată pe care o fac colegii sau prietenii, iar la petreceri dansez cu toate femeile, până nu-mi mai simt picioarele. De 11 ani trăiesc cu groază în suflet că într-o zi se va afla cine sunt”, spune acesta. La 17 ani a avut prima experienţă nefericită cu o femeie. Era un tip sportiv, „eram întotdeauna în unsprezecele de bază al clasei”, însă, cu toate astea, era un timid. O timiditate provocată şi de reţinerea pe care o observă la fete atunci când mimau sărutul pe un chip marcat serios de o acnee târziu adolescentină. Invitat de mondenii cu lipici la femei, s-a lăsat convins să participe la o petrecere la care putea, în sfârşit, să-şi dovedească bărbăţia. A clacat, iar partenera, o tânără cu multă experienţă, a râs de el, dar a şi povestit colegilor, devenind astfel ţinta glumelor lor deochiate. Abia în facultate a mai avut curajul să se apropie de o altă femeie. Era o colegă pe care a cucerit-o cu stilul lui romantic, curtenitor. Se plimbau, îi aducea flori. „Toate fetele o invidiau. Ne-am căsătorit, dar actul în sine nu s-a consumat. Ea nu mi-a reproşat nimic. Mi-a spus că are răbdare, dar eu am simţit atunci că niciodată nu vă fi o relaţie normală între noi. După câteva luni, eu i-am cerut să ne despărţim”, îşi aminteşte bărbatul.

„Ne iubeam prin WC-uri de restaurante”

Câţiva ani buni nu a mai avut nicio relaţie deşi, spune el, s-a mai simţit atras şi de alte femei. Dar nu le dorea niciodată. Cu „primul” s-a întâlnit absolut întâmplător la ziua unui prieten. Veniseră amândoi singuri. „Nu m-am gândit niciun moment că este homosexual. Cum nu mă gândisem niciodată că mie mi s-ar putea întâmpla să-mi placă să fac dragoste cu un bărbat. Ba nu, nu să-mi placă, ci să pot face dragoste. Mai spre dimineaţă, când eram cu toţii mai încinşi de la băutură, l-am simţit că mă priveşte mai altfel. Apoi, de câte ori avea ocazia, mă atingea. Eram surprins, speriat, revoltat”, povesteşte bărbatul. Atunci l-a ocolit cât a putut. A sperat, apoi, că nu se vor mai întâlni. S-a trezit însă cu el la slujbă. L-a invitat la o bere, iar întâlnirea a decurs firesc. Au urmat alte şi alte întâlniri, la fel de nevinovate. După câteva luni, la o petrecere, în casa aceluiaşi prieten unde s-au cunoscut, inevitabilul s-a întâmplat. „Actul sexual a decurs aproape firesc, mai ales că m-a lăsat să fiu eu bărbat. A simţit că îmi doream acest lucru de peste douăzeci de ani. Din acea seară am devenit un cuplu. Pentru o perioadă a fost bine, apoi ne-am despărţit pentru că nu aveam unde să ne întâlnim. Eu nu acceptăm să rămână la mine sau eu să dorm la el peste noapte. Ne iubeam prin totul felul de locuri promiscue, prin WC-uri de restaurante, de pildă. Nu mai puteam trăi aşa”, îşi reaminteşte calvarul prin care a trecut. Au mai urmat însă alţi trei bărbaţi. Cu ultimul a îndurat cele mai multe umilinţe. Era tot timpul pe post de parteneră dar a învăţat şi ce este gelozia. Pentru că „ultimului” îi plăceau petrecerile cu mulţi tineri, chiar cu adolescenţi. Atunci a avut şi primă depresie, însoţită de dorinţa de a-şi lua viaţa. Nu a avut puterea să o facă, dar a reuşit să se desprindă de partener. Dar a suferit mult.

„Un homosexual nu o să se simtă niciodată bine în pielea lui”

„Din punct de vedere social, aspiraţia homosexualilor este către cuplul clasic. Nu există un model consacrat de cuplu homosexual, pentru că unul este «bărbatul» iar celălalt «femeia». Un homosexual nu o să se simtă niciodată bine în pielea lui. Ei se abordează cu frică, cu reţinere. Au o viaţă sexuală dezordonată, întâmplătoare şi promiscuă, pentru că, adesea, apelează la servicii plătite şi se întâlnesc în locuri dubioase, cum ar fi WC-urile publice. Acest fel de viaţă îi macină, mai ales în comunităţile în care nu prea sunt homosexuali”, susţine prof. dr. Roxana Chiriţă.
Din 1979, homosexualitatea a fost scoasă din manualele de psihiatrie americane. Imediat, europenii au aderat la idee, menţionându-se că homosexualitatea nu poate fi considerată o tulburare psihică ca atare, comportamentul lor fiind considerat aberant numai atunci când se asociază cu sadomasochism sau pedofilie. „Iniţial am tratat homosexualitatea că pe o boală psihică, apoi ca pe o tulburare de orientare sexuală care s-a transformat în comportament sexual diferit ca din 1979 să dispară definitiv din manualele de psihiatrie. Practic, din acel an, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a recomandat ca «activitatea sexuală a unui individ să fie considerată ca un element al vieţii sale private, trebuind să fie respectat ca atare, şi care îi aparţine până în momentul în care însuşi proprietarul solicită eventuale modificări”, explică prof. dr. Chiriţă, care crede însă că nu trebuie încurajat acest fenomen.

De ce sunt homosexualii prieteni

Potrivit studiilor de specialitate, homosexualitatea poate avea cauze biologice său biochimice. Practic, la homosexuali s-au descoperit modificări de structură cerebrală, cromozomială sau hormonală. „În afara modificărilor biologice care, până la urmă înseamnă patologie, adică boală, există şi componenta psihică. Un băiat violat în copilărie are mari şanse să devină la rândul lui homosexual. Deasemenea, o mamă hiperprotectică şi autoritară care îl inhibă îl va transforma într-un «prieten» al femeilor şi nu într-un iubit. De aici şi relaţia de prietenie pe care o vedem, în filme, dintre homosexuali”, mai spune prof. dr. Roxana Chiriţă, care este de părere că aceste persoane trebuie să se trateze. „Tratamentul constă în terapia comportamentală, terapie valabilă şi în cazul alcoolicilor. Aceasta constă în obţinerea unui reflex de decondiţionare. Practic, persoanei în cauză i se administrează o substanţă chimică care îi produce o stare de greaţă, aceasta fiind asociată cu imaginea unui cuplu homosexual care face dragoste. Condiţia este ca bărbatul respectiv să dorească să se trateze”, a mai explicat dr. Chiriţa (Mihaela CĂNĂNĂU). (Sursă articol)

2007: Coşmarul unui homosexual din Iaşi

A vorbi cu un homosexual nu este tocmai plăcut, căci întreaga istorie creată în jurul lor nu depăşeşte prea mult aria semantică a cuvântului „poponar” sau „bulangiu”. Totuşi, dacă aceşti oameni sunt văzuţi mai întâi în materialele serioase care tratează despre homosexuali, treptat sunt înţeleşi obiectiv, nu ca animale care copulează cu alte animale de acelaşi sex. Sunt ei pleava, mizeria, deşeurile societăţii? Sunt ei aşa pentru că aşa le este voinţa, şi care este normalitatea, ce presupune ea, de ce s-au născut ei, dacă acolo undeva, cineva ar orândui cine şi cum să fie născut, atunci ar fi predestinaţi să poarte stigmatul homosexualităţii? A greşit natura? Sau greşesc oamenii? Mai întâi din cărţi, apoi vorbind cu ei, este conturată imaginea unor inşi normali, care gândesc, acţionează, muncesc la fel ca şi ceilalţi, doar că există această problemă a orientarii sexuale. Un ieşean, Cezar N., de 24 de ani, membru al Asociaţiei Accept, o asociaţie bucureşteană care apără drepturile persoanelor din comunitatea gay (LGBT - Lesbiene, Gay, Bisexuali, Transgenderi/Transexuali), a avut curajul să-şi dezvăluie orientarea sexuală. Din motive lesne de înţeles, care vizează siguranţa lui Cezar (probleme la serviciu, pe stradă, în cartier etc.) nu i-au fost dezvăluite alte amănunte, totuşi acesta poate fi contactat la adresa coordonator.iasi@yahoo.com, o adresă pe care membrii acestei comunităţi din Iaşi primesc corespondenţa. Din felul cum vede Cezar lumea, o lume în care prietena este un alt băiat, este creionată şi această comunitate din municipiu.

Cum este Dumnezeu?

O întrebare dificilă, nu doar pentru filosofi, ci şi pentru cei pentru care lumea este o perpetuă măcinare a căutării identităţii şi scăpării de etichete defăimătoare. „Cred că trezitul de dimineaţă este un supliciu pentru oricine, fie el heterosexual, fie el homosexual, să nu mai vorbesc de serviciu, pe care trebuie să-l „onorăm” cu toţii, asta pentru a putea subzista în minunata lume în care trăim... şi ziua poate începe! După ce verific apelurile telefonului, îi dau un beep lui iubi (musai, aştept răspuns), după care mă pregătesc pentru a pleca la serviciu. Ajuns la job, intru în problemele zilnice, care nu sunt relevante pentru ceea ce simt, pentru ceea ce sunt – nu că aş fi anormal sau, în cel mai bun caz, de pe altă planetă....ci pentru că, în sufletul meu, ţin la un secret, care odată dezvăluit ar putea aduce de la sine sau de la mine mai mult rău decât bine. Şi dacă mă gândesc de două ori, nici măcar nu e mare lucru: iubesc un băiat”, explică dureros, dar sincer, Cezar N. De aici, unde sunt prezente şi alte dezamăgiri, oare cum izvorăşte gândul divinităţii?

Povara secretului

Un suflet încărcat este o povară greu de purtat de către om. Şi totuşi, unii fac aceasta ani întregi şi poate o viaţă. A mărturisi apartenenţa la o comunitate care este blamată de către majoritate, o comunitate percepută ca deviantă, ridică serioase întrebări existenţiale. De la homofobie mai este un pas până la a gândi că pentru aceşti oameni ar trebui ridicate azile speciale, azile ale supărării majorităţii care se gândeşte şi se percepe „mai” normală, „mai” perfectă etc. Pentru Cezar, coşmarul vine când începe, iar şi iar, viaţa, adică dimineaţa. „În ultimul timp, cercul meu de prieteni, şi aici mă refer la acei oameni care mă înţeleg, mă susţin, au încredere în mine, s-a redus doar la cei care mă acceptă aşa cum sunt, adică diferit, dar nu anormal, altfel, dar nu deviant, poate interesant, dar nu bolnav... de multe ori cu aceleaşi probleme, cu aceleaşi greutăţi, cu aceleaşi spaime, să nu mai vorbesc de aceleaşi vise, dorinţe şi idealuri. Mai mult ca oricine, noi sperăm să fim acceptaţi aşa cum suntem şi nu cum vor alţii să fim văzuţi. De exemplu, scursuri ale societăţii. Este frustrant să trăieşti într-o ţară în care suntem, cu orice prilej electoral şi nu numai, jigniţi şi discriminaţi, atât de instituţii ale statului, care în anul de graţie 2007 (în cadrul european în care ne aflăm) în loc să ne protejeze, ne anihilează, în mod tacit, cât şi de personaje ratate din mai toate punctele de vedere, dar care se regăsesc, în mass-media, într-un „discurs” dur, homofob (nu mai este nevoie de exemple)... Şi totuşi, viaţa noastră merge mai departe în felul acesta, dar până când?”, a mai arătat Cezar N.

O comunitate, mai multe varietăţi

„Informarea înseamnă înţelegere, deci acceptare”, arată Cezar, dar oare este şi o realitate sau rămâne în domeniul dezirabilului? Bunăoară, comunitatea gay Iaşi (LGBT) nu are o formă prea închegată. Cum se petrece pretutindeni, şi aici sunt oameni serioşi şi oameni care, ca şi heterosexualii, încalcă normele de bun simţ. Dar adesea aceasta se produce pe fondul repulsiei faţă de ei. Pentru că se simt vânaţi, străpunşi cu privirile răutăcioase, viaţa celor din LGBT nu este neapărat una a armoniei ori a viselor care prind şi realitate. În Iaşi, nu au locuri de întâlnire, nu au cluburi. Practic, ei nu există decât atunci când sunt „descoperiţi”. În acest sens, unele oraşe au o deschidere mai mare faţă de ei. „În Iaşi nu există o comunitate gay (LGBT), se poate vorbi despre o minoritate gay (LGBT), de aceea nici activităţile culturale, sociale, sportive etc. nu se pot organiza. Pur şi simplu pentru că nu există un cadru comunitar. Oraşul Iaşi mai are multe de învăţat de la alte oraşe din ţară, precum Timişoara, Cluj-Napoca. Probabil că existenţa unui club ar putea oferi posibilitatea realizării unei comunităţi gay (LGBT) şi la Iaşi”, a adăugat Cezar. Cât despre numărul membrilor acestei minorităţi, este mai mare de 100, însă nu sunt date precise, oficial.

Singuri pe lume?

„De când simt aşa nu am avut impresia că acest fel de-a fi al meu este deviant, cum se induce eronat, de multă vreme, în mintea celor din jur. Din punctul meu de vedere, mai deviant este comportamentul unui ins care strigă pe stradă după mine: bulangiule! poponarule!, sau irascibilitatea unora, ce duce uneori la atacuri fizice, total nejustificate faţă de noi. Atunci ce rost ar mai avea să cer socoteală unor astfel de comportamente, dacă o parte din elita societăţii „furnizează” date intenţionat distorsionate pentru justificări mai mult său mai puţin reale?”, a mai precizat Cezar N. Într-adevăr, homosexualitatea marginalizează, dar ar trebui să fie percepută şi raţional, nu doar în ipostaze terifiante la ce ar putea face doi bărbaţi. Desigur, este nevoie de toleranţă, toleranţă greu de obţinut în condiţiile în care rromii, oamenii cu dizabilităţi, dar şi alţii care ies din tipar cu o coafură, o îmbrăcăminte, sunt imediat etichetaţi ca anormali şi respinşi. Răspunsul mai exact îl vor da generaţiile viitoare, probabil... (Sursă articol)

Manifestări de profil

Organizate de diferiţi membri ai minorităţii gay Iaşi (LGBT) (selectiv şi cronologic)

2005: „Zilele Curcubeului”

„Cu ocazia manifestării „Zilele Curcubeului”, la Centrul Cultural Francez a avut loc vernisajul expoziţiei „Arte plastice şi video”, miercuri, 7 decembrie 2005, cu începere de la ora 19.00. Cuvântul de deschidere l-a avut Carmen Artenie, membră a Asociaţiei Accept. Aceasta a mulţumit celor prezenţi şi mai ales studenţilor de la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, care au făcut expoziţia. Directorul Centrului Cultural Francez a menţionat că „Noi am susţinut şi parada gay din Bucureşti. Suntem foarte bucuroşi să colaborăm cu Asociaţia Accept”.

„Centrul Cultural Francez găzduieşte, pe 7 şi 8 decembrie 2005, „Zilele Curcubeului”, organizate în colaborare cu Asociaţia Accept. Această manifestare a început cu dezbaterea „Acceptăm diversitatea, combatem discriminarea”, moderată de jurista Iustina Ionescu din Bucureşti, coordonatoare a proiectului de combatere a discriminării. La întâlnire au participat reprezentanţi ai comunităţilor de homosexuali din Bucureşti, Chişinău şi Iaşi. Cei prezenţi au fost interesaţi să afle mai multe despre legislaţia cu privire la discriminare şi „promovarea culturii gay prin intermediul artei”, după cum a subliniat Iustina Ionescu.

„Bine, e ţigan sau oligofren, dar dacă arată bine...”

La workshop-ul despre discriminare au fost prezenţi în jur de 20 de persoane, lucru care a făcut mai uşoară prezentarea fiecăruia şi aşteptările de la acest gen de manifestare. Cei mai sceptici au fost amendaţi cu zâmbete: „Sunt George şi sunt deschis, dar cu limite”. În timp ce unii au simţit lipsa unor reprezentanţi media, alţii doreau ceva mai multă discreţie. După prezentare, următorul pas a fost formarea de grupuri pentru un exerciţiu, în care participanţii au trebuit să considere că se află într-un compartiment de tren, fiecare având roluri diferite: un membru al unei secte, un rrom, un musulman, o femeie de 70 de ani, un homosexual şi un oligofren. Locul întâi a fost luat de membrii sectei, care ar fi deranjanţi mai ales prin faptul că încearcă să te îndoctrineze, să-şi caute prozeliţi, a fost de părere majoritatea. Apoi au venit din urmă rromii, mai ales din cauza prejudecăţilor care ar exista. „Eu sunt aproape trei sferturi rrom şi n-am spus că m-ar deranja”, a fost un glas minoritar al unui grup. Deranjantă este şi bătrâna. Al doilea grup nu a votat pentru nici unul dintre cei aleşi, considerând că e vorba de prejudecăţile pe care le avem. Cezar spune: „Bine, e ţigan sau oligofren, dar dacă arată bine...” Supărător pentru Eugen Rădescu, curator independent în Bucureşti a fost că nu s-a ales deloc homosexualul ca fiind deranjant. Concluzia generală a fost că „acelaşi lucru s-ar fi întâmplat dacă era vorba despre o întâlnire a rromilor sau a oricărei alte categorii minoritare”. Jocul de combatere a discriminării prin discriminare a fost discutat pe larg la o pauză de ţigară” (...). (Andreea Archip, Larisa Vernica, CuzaNet).

2005: Gay Party

XS Club

2006: Gay Party

XS Club, Cafeneua Momento, Venom Club

2007: Gay Party

Venom Club, Club Yago, Club Amigo, Piano Night Club, Bartenders Glamour & Lounge Bar

2008: Seara LGBT & Prietenii

Bartenders Glamour & Lounge Bar